Unde esti copilarie cu padurea ta cu tot

Copil fiind, paduri cutreieram. Bine, nu chiar paduri. Bucati de paduri; palcuri de copaci, luminisuri si poienite. Dar mie mi se pareau paduri intregi, tacute si misterioase. Ca toti copiii, visam aventuri cu indieni si cowboy, cu lupi, Rahani sau Tarzani, toti ratacind prin padurile de brazi de mai sus de blocul meu.

Vara mergeam la iarba verde. Cu pături, cărti, o minge de 5 lei si alte jucarii. Stateam la soare, respiram aerul curat, ascultam fosnetul vantului prin copacii de pe Valea Cerbului. Ma bucuram, ca un copil ce eram, cand vedeam “ciupercutele” – banci sub o umbreluta de lemn, puse ici colo de-a lungul drumului. Entuziasmul crestea cand trecea pe langa noi “Titicarul” – tractorasul cu vagoane, care ducea turistii de la gara pana la cabana. Eram in culmea fericirii cand, ajunsi la Gura Diham, beam un Brifcor sau, foarte rar, un Pepsi intepator, de-mi iesea pe nas.

Mai am, o data pe sezon, nostalgii cu Valea Cerbului sau Busteniul linistit al copilariei. Ma aventurez pe cararile odinioara tacute. Caut sa evadez, dar nu pot. Linistea vantului prin ramuri e pierduta, inlocuita de chiote, turaje de ATV-uri sau muzica din portierele deschise ale masinilor; aerul curat de acum 20 de ani de norii de praf si esapament al masinilor ce merg incontinuu spre cabana. Pana si copacii sunt mai pleostiti, mai ponositi, mai prafuiti.

Incerc uneori sa fug de praf, sa o iau prin padure. E mai umbra, mai racoare, mai putin praf. E… mai roz pe jos, un roz incercuit de nori de muste, rozul strident al hartiei igienice punctat ici colo de luciul peturilor de plastic.

Turistii fug de praful, galagia si noxele capitalei. Isi petrec vara la munte, la cort, la racoare. In drum aduc cu ei praf, noxe, galagie. Si daca acestea dispar dupa plecarea lor, rahatul ramane.